RESTRICŢII MINIERE ASUPRA DEZVOLTĂRII URBANISTICE A MUNICIPIULUI PETROŞANI

“... unul din centrele cele mai importante ale ţării din punct de vedere economic, social şi naţional”
Alexandru Lapedatu, 1933

1. CĂRBUNELE ŞI SCHIMBAREA DESTINULUI LOCALITĂŢII PETROŞANI

Locurile unde îşi găsesc sălaşul cele două Jiuri denumite de Est, de Jos sau Unguresc ori Ardelenesc şi de Vest, de Sus sau Românesc sunt leagănul unor vechi tradiţii de locuire, ancorate, aşa cum descoperirile arheologice au dovedit,  în Paleolitic. Multe secole însă gospodăriile locuitorilor din aceste locuri erau risipite de-a lungul celor două Jiuri sau a afluenţilor lor. În prima parte a secolului XVII, locurile de pe actualul amplasament al Petroşaniului, aparţineau, potrivit Monografiei lui Sebastian Stanca, de două familii: partea de nord, dinspre Băniţa, era a familiei Mărgineanu, iar cea de sud, dinspre Surduc, era a Iuditei Keresztessy. Linia de hotar era formată de pârâurile Maleia şi Dâlja. În 1640, nobilul Buda Peter, proprietar de terenuri în satul Petros, face un schimb cu unul din membrii familiei Mărgineanu, după care mută aici 20 de foşti iobagi din posesiunile de origine. Se pare că prin aceşti 20 de colonişti din Petros au fost puse bazele comunei căreia i-au transmis apoi numele.

În perioada care a urmat Petroşaniul a fost unul din satele Văii Jiului, dar nu unul de primă mărime, fiind, din punct de vedere al numărului de locuitori, cu mult în urma altor sate precum Uricani, Lupeni sau Livezeni. Primele informatii cartografice despre Petrosani le datorăm celebrelor ridicări topografice iozefine, proiect de ridicare topografică a Imperiului Habsburgic, desfăşurat între anii 1769 şi 1773. În planşa corespunzătoare părţii de est a Văii Jiului poate fi observată configuraţia de atunci a satului Pietroseny, cu gospodăriile dispuse pe cele două maluri ale Jiului. Limita de sud a Petroşaniului era pe părâul Slatinioara, de unde începea satul Livezeni (Livaseny).

Fig 1 Harta iozefină a zonei  Petroşani - Livezeni

Momentul care a schimbat cursul monoton al vieţii locuitorilor acestor meleaguri a fost cel în care, la 1860, au început lucrările de explorare şi exploatare a bogatului zăcământ de huilă ce-şi aştepta reîntoarcerea sub lumina Soarelui de peste 25 de milioane de ani. Fraţii Karol şi Rafael Hoffman, proprietari de mine din Rusca Montană şi baronul Victor Maderspach, moştenitor al unor importante domenii în Valea Jiului, au fost primii care s-au lansat în această aventură, prin lucrări de explorare încununate cu un succes neaşteptat. Societatea de mine şi cuptoare din Braşov a preluat ştafeta, cu resurse financiare superioare. Statul austriac şi-a trimis şi el specialiştii în concesiunile din Lonea şi Petrila. Resursele de cărbune identificate au fost peste aşteptările iniţiale oferind astfel premise pentru o activitate de exploatare de anvergură. Un impediment major îl  constituia lipsa unei soluţii eficiente de transport a cărbunelui din câmpul minier până la beneficiarii localizaţi la Haţeg, Deva sau Orăştie. Carele trase de cai erau o soluţie ineficientă şi foarte costisitoare.

Lucrările la calea ferată Arad - Alba Iulia, prima din Transilvania, au indicat soluţia de urmat. În 1865 a început construcţia căii ferate care urma să facă legătura între Simeria şi Vulcan, a cărei punere în funcţiune urma să ducă la raţionalizarea cheltuielilor de transport. În 1968, când construcţia căii ferate ajunsese la Pui, în urma unor presiuni politice de care contele Lonyai – ministru de finanţe al statului austro-ungar dar şi proprietar de mine în zona care-i va prelua numele – nu a fost străin, s-a decis modificarea proiectului, astfel încât drumul de fier să ajungă la Petroşani. Aceasta a fost decizia care practic a modificat statutul aşezării, transformând-o în localitate de referinţă a Văii Jiului. Existenţa căii ferate a constituit argumentul forte pentru impulsionarea exploatării a cărbunelui, care a luat un avânt remarcabil. Activitatea minieră în expansiune a fost un factor determinant şi pentru creşterea demografică şi dezvoltarea urbanistică a localităţii. În numai un an de la momentul punerii în funcţie a căii ferate (1970), populaţia Petroşaniului a ajuns la 1728 persoane, ceea ce a însemnat dublarea numărului de locuitori avut în urmă cu zece ani.

Perspectivele unor câştiguri mari şi rapide au atras în Valea Jiului o mulţime de străini din toate colţurile Transilvaniei, din Bucovina, Galiţia, Tirol, Boemia sau Slovacia. Pentru a-i convinge să opteze pentru acel nou El Dorado, societăţile miniere le promiteau celor nou veniţi, pe lângă câştiguri salariale consistente şi casă de locuit, iluminat şi încălzit, fără nici o plată din partea acestora.

În Petroşani au început să apară elementele care vor defini noul statut al localităţii:
1870    - prima farmacie din Petroşani, concesionată farmacistului Mateffy din Haţeg, condusă de sasul Gerbert Guido, care, după câţiva ani, o cumpără;
            - primul spital, organizat de Societatea braşoveană;
1871    - prima şcoală primară cu predare în limba germană (în 1895, după cumpărarea minelor de către societatea Salgotarjan, se introduce predarea în limba maghiară);
1872    - prima şcoală de stat, viitoarea şcoală generală nr. 1. În 1935 se decide construirea pe actuala stradă 1 Decembrie 1918 a noului sediu, inaugurat oficial la data de 9 noiembrie 1936;
            - sinagoga din lemn, arsă în 1913, când s-a construit cea nouă existentă şi astăzi;
1874    - Notariatul, înfiinţat în 1866, pentru toate comunele din Vale, se reorganizează, rămânând doar pentru Petroşani şi satele aparţinătoare Dâlja, Băniţa şi Maleia.

Au apărut şi s-au dezvoltat ansambluri de locuinţe, numite colonii, amplasate, de regulă, în apropierea incintelor miniere. Structura şi mărimea locuinţelor era diferită în funcţie de statutul social al beneficiarilor. Casele pentru funcţionari aveau o singură locuinţă - în cazul funcţionarilor superiori, sau patru locuinţe, cu parter şi etaj - în cazul funcţionarilor inferiori.

Pentru muncitori s-au ridicat case cu două sau patru locuinţe, mai rar dintre cele de tip baracă, cu un număr mai mare de locuinţe. Locuinţele dispuneau de curte, grădină şi anexe gospodăreşti. Era asigurat iluminatul electric, iar o parte  dintre case aveau şi apă potabilă. Străzile erau pietruite şi prevăzute cu canalizare menajeră şi pluvială. Pe fiecare stradă funcţionau cuptoare pentru pâine, iar intersecţiile erau prevăzute cu cişmele.

Pentru funcţionari s-au ridicat şi colonii separate, cum ar fi “Colonia N.V. Theodorescu”. Trebuie remarcat şi faptul că societăţile miniere asigurau locuinţă şi pentru persoane care nu le erau salariaţi: funcţionari de stat, învăţători, preoţi, contra unei chirii simbolice.

Locuinţele rezervate funcţionarilor superiori se remarcau prin poziţionare şi confort, exemple de acest fel fiind clădirile de pe strada Enăchiţă Văcărescu, din partea de sud a bisericii romano-catolice, care au fost demolate pentru construirea drumului de centură.

Colonia Ianza a fost construită la începutul anilor 1900 de către bogatul om de afaceri Vasile Ianza, proprietar de mine, pretor şi prim-pretor al plasei Petroşani. Iniţial colonia s-a întins de la podul de peste Maleia (lângă sediul SNH) până la  calea ferată. Ulterior, jumătate din această colonie a fost vândută, devenind Colonia Teodorescu. Cea mai cunoscută construcţie a acestei colonii, “Casa cu turn”, realizată în 1903, moştenită de artistul plastic Cristian Ianza, a devenit un important locaş de cultură al Văii Jiului.

Toate aceste construcţii au fost grupate într-o zonă de circa 1,6 kmp, organizată după o tramă rectangulară, sprijinită pe două axe principale, aproape paralele: calea ferată şi actualul bulevard 1 Decembrie 1918. Calea ferată separa Colonia de Jos de restul oraşului. Limitele intravilanului Petroşaniului de la începutul secolului XX erau actuala stradă a Cărbunelui din Colonie şi biserica Sf. Nicolae – la nord, Jiul de Est – la vest, strada Ion Creangă şi limita nordică a parcului Carol Schreter – la sud şi o paralelă la circa 200 metri est faţă Bd. 1 Decembrie 1918 – la est.

Configuraţia depresionară terenului a restrâns posibilităţile de dezvoltare a ansamblurilor de locuit. Dar şi restricţiile miniere au fost la fel de importante, datorită incompatibilităţii dintre activitatea de exploatare a cărbunelui şi cea de dezvoltare imobiliară. Deoarece zăcământul de cărbune este sedimentat sub toată partea centrală a teritoriului localităţii, a fost necesară delimitarea unei zone protejate, rezervată dezvoltării oraşului, în care lucrările miniere să fie interzise. Şi această zonă s-a conturat de la sine, pe lângă cele două axe principale mai sus menţionate. Plecând de la zona de protecţie definită la suprafaţa terenului, au fost definiţi în subteran, pe fiecare strat de huilă în parte, pilierii de protecţie care imobilizează resurse de cărbune importante care, aşa cum se va vedea în continuare, au constituit ispite uneori de neînvins pentru autorităţile miniere.

Terenurile necesare pentru construirea noului oraş au fost cumpărate de la localnici, urmaşii coloniştilor din Petros, prin forţa de persuasiune a banului sau, uneori, prin puterea de constrângere a autorităţilor care, din ce în ce mai mult, au trecut de partea investitorilor minieri. Foştii proprietari, momârlanii, au fost nevoiţi să-şi mute gospodăriile pe dealurile din împrejurimi unde aveau de asemenea terenuri, dar unde se desfăşurau, în subteran, lucrări de exploatare a cărbunelui. O crudă ironie a soartei a făcut ca aceşti băştinaşi, care au fost nevoiţi să renunţe la proprietăţile lor din zona centrală a localităţii, să fie atacaţi din subteran de efectele necruţătoare ale subsidenţei. Dacă trupul central, cu structură urbană, a fost protejat printr-un pilier de protecţie, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu satele din zonele laterale. Chiar şi unde a existat instituit un pilier de protecţie – pe cursul Maleii – acesta a fost desfiinţat în anul 1987, deoarece limita drastic proiectele de exploatare din perimetrul Petrila Sud. Deşi acest pilier a fost reinstituit, la solicitarea Serviciului de Topografie şi Geologie al Companiei Naţionale a Huilei, în anul 2005, au rămas alte zone precum Dâlja Mare, sau cursul superior al Slătinioarei sau Maleii, unde casele au fost în mod serios afectate. Tasări, fisurări, înclinări au transformat viaţa locuitorilor într-un calvar. Chiar când casele au fost expropriate şi oamenii au fost invitaţi să se mute în blocurile construite în oraş, ei nu şi-au putut abandona animalele şi terenurile agricole, preferând să rămână, cu un statut uneori incert, în casele care, legal, nu le mai aparţineau.

2. ETAPE ALE DEZVOLTĂRII URBANISTICE

Etapele de dezvoltare urbanistică a Petroşaniului pot fi observate prin compararea planurilor topografice realizate în ultimii peste 100 de ani.

Fig 2 Planul localităţii Petroşani realizat aproximativ în anul 1910

Fig 3 Planul Petroşaniului din anul 1924

Fig 4 Planul Petrosaniului din anul 1959

Fig 5 Planul Petroşaniului din 1982

Fig 6 Planul Petroşaniului 2010

Cele cinci planuri prezentate demonstrează că, în ultimii peste 100 de ani, corpul principal al Petroşaniului a avut o dezvoltare cvasi-liniară.

Dacă lungimea corpului principal, măsurată pe axul principal definit de B-dul 1 Decembrie 1918, a crescut de cinci ori, tendinţa de dezvoltare fiind spre sud, lăţimea a rămas în general aceaşi, cu o excepţie în zona Institutului de Mine (actuala Universitate), unde a crescut cu 50%.

Explicaţia acestei evoluţii este dată de existenţa unor restricţii de natură minieră care, în momentul de faţă, doar în aparenţă par a fi înlăturate.

RESTRICŢII MINIERE ASUPRA DEZVOLTĂRII URBANISTICE

Pentru a ne explica natura acestor restricţii trebuie să aruncăm o privire asupra desenului următor.

Fig 7 Teritoriul administrativ si perimetrele miniere

Desenul prezintă partea centrală a teritoriului administrativ al municipiului Petroşani în care avem:

• linia exterioară de culoare magenta – limita teritoriului administrativ;
• zonele colorate în albastru – trupurile actuale ale intravilanului;
• zonele colorate în roşu – trupul de intravilan propus prin Planul Urbanistic General aflat în curs de elaborare;
• zonele colorate în portocaliu – perimetrele miniere Dâlja, Iscroni, Livezeni, Petrila Sud şi Petrila, în care există resurse de huilă energetică de vârstă Chattian (23-28 milioana de ani vechime), care face obiectul exploatării actuale;
• zona colorată în galben deschis – perimetrul minier Sălătruc în care există resurse de cărbune de vârsta Burdigalian (16-20 milioane de ani vechime), care a fost exploatată sporadic, în prima parte a secolului XX;
• zonele conturate cu verde – perimetrele de exploatare Livezeni şi Petrila unde există licenţe de concesiune pentru exploatare în vigoare;
• zona haşurată cu negru – zona protejată prin pilier de protecţie, unde este permisă realizarea de construcţii.

Trupurile de intravilan actuale situate deasupra perimetrelor miniere din prima categorie şi în afara zonei protejate sunt afectate de restricţii de construire definitive. În aceste zone pot fi autorizate doar lucrări de consolidare- reparaţii a construcţiilor existente.

Privind un detaliu al imaginii de mai sus putem observa limitele actuale şi cele prognozate pentru finalul perioadei de concesiune (2023) ale zonelor de influenţă a exploatării subterane.

Fig 8 Limitele actuale şi cele prognozate ale zonelor de influenţă a exploatării

În afara zonei centrale, protejate prin pilier de protecţie, majoritatea trupurilor de intravilan din Dâlja Mare şi Slătinioara sunt sau vor fi afectate de exploatarea minieră trecută, prezentă sau viitoare. Având în vedere timpul scurs de la încetarea activităţii de extracţie la mine Dâlja – 14 ani – este posibil ca deplasările şi deformaţiile terenului din zona aferentă să se fi stins. Dar, din păcate, acest lucru nu poate fi probat datorită faptului că staţiile de monitorizare topografică a subsidenţei, prevăzute dealtfel în Proiectul de închidere, nu au fost realizate. Astfel de staţii de monitorizare ar putea fi realizate şi acum, dar un răspuns la întrebarea dacă s-au stins sau nu mişcările terenului nu va putea fi obţinut mai repede de şase luni de la data măsurătorii iniţiale. Acest lucru se datorează faptului că o zonă se consideră a fi stabilă dacă diferenţele de cotă ale reperelor de urmărire sunt mai mici decât 2 cm, în trei măsurători succesive.

Faptul că, prin monitorizare topografică, s-ar determina că o zonă, afectată de exploatatea minieră subterană, a devenit stabilă nu este suficient pentru a ridica restricţiile de construire sau pentru a trece acea zonă în intravilan. Restricţia de construire se instituie în momentul când în zona respectivă există resurse minerale identificate. Iar existenţa resurselor minerale este certificată de existenţa perimetrului minier. Faptul că, la un moment dat, activitatea de exploatare este sistată sau nu este iniţiată, nu este o garanţie pentru ceea ce se va întâmpla în viitor.

Temeiul legal pentru acest tip de restricţii este art. 6, alin. (1) din Regulamentul general de urbanism, aprobat prin HG nr. 525/1996, unde se precizează că „se interzice autorizarea executării construcţiilor, altele decât cele industriale, necesare exploatării şi prelucrării resurselor în zone delimitate conform legii, care conţin resurse identificate ale subsolului”. Pentru a putea realiza în interiorul perimetrelor miniere construcţii care nu au scopuri miniere, este obligatoriu ca zona respectivă fie declarată „de protecţie” şi, în subteran, să se instituie pilieri de protecţie, unde exploatarea resurselor să fie interzisă.

Procedura de instituire a pilierilor de protecţie trebuie să fie iniţiată de o instituţie interesată: agent economic sau administraţie locală. Solicitarea trebuie transmisă entităţii care administrează resursa minerală: societatea minieră, în cazul în care în zona în discuţie există o licenţă de concesiune în vigoare sau Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, în cazul perimetrelor miniere neconcesionate. Aceste două entităţi sunt singurele care, potrivit legislaţiei româneşti, au acces la datele de natură geologică şi pot, plecând de la zona de protecţie solicitată, să proiecteze pilierii de protecţie pe fiecare strat de cărbune în parte. Documentaţiile de instituire a pilierilor de protecţie propriu-zise se realizează de către persoane autorizate şi conţin situaţia cantitativă şi calitativă a resurselor minerale imobilizate în pilierii de protecţie. Aprobarea acestor documentaţii cade în competenţa ANRM, autoritate care are şi atribuţii de verificare a respectării limitelor acestor pilieri.

Cu alte cuvinte, doar instituirea de pilieri de protecţie poate permite trecerea în intravilan a unor zone noi sau ridicarea unor restricţii de construire, dacă în perimetrul respectiv nu au existat lucrări de exploatare anterioare sau dacă nu s-a demonstrat că efectelor unor astfel de lucrări nu fost stinse.

Revenind la cazul municipiului Petroşani, observăm că există patru situaţii diferite:
            -  perimetrul minier Dâlja, aria afectată de exploatarea minieră desfăşurată până în anul 1999. Zona este administrată de ANRM. În cazul în care se doreşte ridicarea restricţiilor şi extinderea intravilanului este necesară parcurgerea a doi paşi. Primul pas constă în realizarea unor observaţii topografice repetate până când se va stabili, aşa cum s-a arătat mai sus, că deplasările şi deformaţiile terenului au încetat. Apoi, ţinând cont de faptul că perimetrul conţine încă resurse miniere identificate, este necesară instituirea unui pilier de protecţie pentru zona de interes. Doar după aprobarea pilierului vor putea fi făcute modificări în Planul Urbanistic General, prin extinderea intravilanului.
            - părţile din perimetrele miniere Iscroni, Livezeni, Petrila Sud şi Petrila necuprinse în perimetrele de exploatare Livezeni şi Petrila. Aceste zone sunt în administrarea ANRM. Un eventual proiect de extindere a intravilanului poate fi materializat dacă zonele de interes nu sunt situate in zonele marginale ale perimetrelor de exploatare, ce vor fi cuprinse în zona de influenţă a exploatării şi după ce se vor face demersuri către ANRM pentru instituirea unor pilieri de protecţie.
            - perimetrul de exploatare Livezeni, unde Societatea Naţională a Huilei are licenţă de exploatare valabilă până în anul 2023. În zona estică a perimetrului, aflată în exploatare, efectele la nivelul suprafeţei terenului sunt active şi restricţiile de construire va trebui să fie menţinute. Orice proiect de dezvoltate spre est a intravilanului, ar presupune o extindere a pilierului de protecţie, lucru care va trebui să fie temeinic analizat de tehnicienii SNH.
            - perimetrul de exploatare Petrila, unde licenţa de exploatare aparţine Societăţii Naţionale de Închiderea Minelor de Huilă din Valea Jiului. Mina lucrează după un program de închidere dar, în zona de ax a sinclinalului şi pe flancul sudic al zăcământului rămân resurse de huilă care pot forma obiectul unor viitoare proiecte. Procesele de mişcare a suprafaţei terenului sunt active, astfel încât o eventuală integrare a zonei în circuitul urbanistic este deocamdată exclusă.

CONCLUZII

Destinul Petroşaniul – capitală momentan informală a Văii Jiului – a fost influenţat în mod decisiv de deciziile luate de factorii politici în anii de pionierat ai mineritului în această zonă. Modificarea unui proiect, cel al căii ferate de la Simeria, a propulsat satul cu cca. 800 de locuitori la statut de centru de greutate şi pol de interes din punct de vedere industrial, administrativ, comercial sau cultural.

Din punct de vedere urbanistic, zona construită a oraşului a avut o dezvoltarea liniară, pe direcţia nord-sud, de-a lungul a două axe majore: calea ferată şi actualul bulevard 1 Decembrie 1918. Această caracteristică nu a fost determinată, aşa cum s-ar putea crede, de configuraţia depresionară a zonei. Principala condiţionalitate a fost dată de existenţa în subteran a unui important zăcământ de cărbune, a cărui exploatare a avut nu doar beneficii, ci a impus şi o serie de restricţii.

O analiză geometrică ne arată că din totalul de 207,7 kmp ai teritoriului administrativ al municipiului Petroşani, 26,8 kmp (12,9%) sunt ocupaţi de perimetre miniere. Pentru statistică, putem adăuga cei 4,8 kmp ai perimetrului minier Sălătruc, unde  este sedimentat un zăcământ de cărbune de mai mică importanţă economică, care nu impune restricţii de construire. Ţinând cont de faptul că zona de protecţie a oraşului are o suprafaţă de 6,3 kmp, rămâne o suprafaţă de 20,4 kmp (9,8% din suprafaţa totală a municipiului) unde nu se poate construi. Faptul că pe astfel de terenuri se propune, în noul PUG în curs de elaborare, extinderi ale intravilanului, constituie o gravă eroare, care va trebui să fie îndreptată.

Ridicarea restricţiilor existente din anumite trupuri de intravilan sau extinderea intravilanului poate fi posibilă dacă se îndeplinesc, cumulativ, în următoarele condiţii:
- zona să nu fie sub influenţa activă a exploatării subterane şi acest lucru să fie determinat prin măsurători topografice repetate;
- terenurile în discuţie să fie în afara perimetrelor miniere sau sunt în interiorul acestora dar sunt protejate prin pilieri de siguranţă aprobaţi de ANRM.

În astfel de cazuri este necesar ca, înainte de modificarea documentaţiilor urbanistice, să fie realizaţi şi  paşii mai sus amintiţi. Cu alte cuvinte, în cazul localităţilor unde sunt evidenţiate resurse minerale identificate, demersul urbanistic trebuie să fie precedat de unul minier. Aceasta este condiţia pentru realizarea unui proiect corect din punct de vedere tehnic, economic, social şi cu un solid suport legal.

17 iulie 2013, mirceabeldea.co.nr